E ora 3 dimineaţa în a doua zi de joc şi cel de-al treilea Diablo pe care l-au răpus vajnicii noştri eroi se bălăngăne pe-o parte înainte să cadă cu o piruetă teatrală. E un peisaj morbid, Răul făcut sită şi însângerat pe podeaua Raiului, după o tiradă de click-uri, taste şi urlete pe Skype amestecate într-un borş de decibeli care răsună în trei apartamente distincte împrăştiate prin Europa.
Toată lumea implicată are un sentiment de deja vu care durează deja de aproape 30 de ore – am mai făcut asta cândva. Acum vreo 12 ani de zile – eram oameni diferiţi şi nu ne cunoşteam, dar am trăit o experienţă similară, însă fără parteneri. Noua politică vizavi de modul single-player pe care ne-a servit-o Blizzard (sau noul DRM, dacă întrebi pe cineva care nu e atât de entuziasmat de jocul online) ne-a adus în punctul ăsta, în care şi dacă am vrea să fim singuri în aventura împotriva Împieliţatului şi diverselor rude, tot trebuie să rămânem conectaţi.
 |  |
Pe mulţi i-a deranjat asta – şi nu doar din cauza eventualelor instabilităţi şi probleme pe care le-ar putea avea ISP-ul lor, ci pentru că la lansare au fost întâmpinaţi de o problemă care a ţinut de producători, deja notoriul număr 37. Grupul nostru a reuşit să se conecteze după o oră jumătate – două şi am purces la drum cu o brumă de impresie despre beta şi entuziasm vizavi de conţinutul care ni se aşternea în faţă.
Assassin: am stat o oră jumătate până să reuşesc să mă conectez şi să joc vreo două ore. Norocul meu a fost că mai aveam şi alte chestii de făcut, altfel poate aş fi reacţionat la fel de dur ca unii membri ai forumului nostru. Şi când mă gândesc că o parte din jucători şi-au luat concediu ori s-au dat bolnavi la servici/şcoala pentru a juca pe îndelete Diablo III…
Bossman: eu nu mi-am făcut iluzii că o să mă joc imediat după lansare, fiindcă văzusem ce s-a întâmplat cu testul open beta. Chiar şi aşa însă, nu mă aşteptam ca Blizzard să dea chix într-un asemenea hal, mai ales că au nişte ani de experienţă şi lansări în spate. Mai ales, mai ales, că acum au şi mers pe ideea că trebuie să fii mereu conectat la Internet ca să te poţi juca în single-player (o idee cel puţin tâmpă, dar despre asta niţel mai încolo).
 |  |
Zuluf: ceea ce aveam să vedem poate fi descris prin vorbele unui NPC de prin actul II din jocul precedent: “Some say the taste of [Diablo III] is bittersweet, but I find it to my liking.” În ciuda tensiunii crescânde (de altfel justificată de Error 37 şi neajunsul ireparabil de a nu a exista mod offline pentru single-player), atât eu, cât şi Mangodash (colegul de arene din WoW şi, mai nou, de leveling din Diablo III) am fost plăcut impresionaţi de mecanicile explozive, desfăşurarea fluentă a jocului şi decorul variat.
În mod sigur, Diablo III e un joc semnat Blizzard – are un production value care transpiră prin interfaţa ergonomică, cut scene-urile fantasy de proporţii epice şi impactul vizual pe care îl are întotdeauna un design inteligent şi atrăgător care nu prăjeşte sisteme mai modeste.
Pe de altă parte, povestea e o pastişă de clişee reciclate tot mai dragi jocurilor Blizzard din ultima vreme, livrată de un voice acting pe alocuri penibil şi mult, mult mai lipsită de substanţă decât cea din Diablo II. Impresia mea despre Sanctuary din jocurile mai vechi şi prima carte Diablo apărută (de altfel şi singura pe care am citit-o) e una dezolantă, în care dubiile şi piticii de pe creierul fiecărui personaj în parte sunt potenţiale căi de acces pentru dihăniile încornorate în lumea vulnerabilă. Întâmplările sunt de regulă de o factură uşor mai serioasă decât întâlnirile din jocul de faţă cu o zână îmbrăcată în ţoale Disney care livrează replici de însoţitor imbecil despre stăpânul ei, Belial, înainte să treacă la tortură de gulag.
 |  |
Bossman: ce m-a deranjat la povestea din Diablo III, trecând peste clişeele deja menţionate, a fost faptul că scenariştii s-au folosit de cartea „a fost plănuit dintotdeauna aşa” ca să explice evenimentele. Şi mă mir că au fost atât de naivi (ca să nu folosesc termeni mai duri) să creadă că o să ia cineva în serios explicaţia conform căreia tot ce s-a întâmplat în Diablo 1 şi 2 a făcut parte de fapt din master-planul lui Diablo.
Nu-i vorbă, hack & slash-urile n-au de felul lor o componentă narativă foarte complexă, pentru că e nevoie doar de o motivaţie minimă ca să ucizi cu sete cirezi întregi de cârcâieci, însă aici nu putem vorbi de nişte amatori care se află la primul titlu şi nici de un timp scurt de producţie care să poată oferi susţinere motivaţiei „domne, n-a fost timp pentru altceva”.
De asemenea, mi s-a părut că există o diferenţă vizibilă de calitate între primele două acte şi cele de final, nu doar de ritm. E ca şi cum de la actul 3 încolo producătorii au rămas brusc în pană de timp şi au încropit ceva doar ca să lanseze odată jocul, că altfel îi linşează fanii seriei.
Zuluf: chestiunile astea înainte erau ceva mai frecvente şi specifice mai degrabă Azeroth-ului. De fapt, am vaga impresie că s-au inversat puţin canoanele: Warcraft-ul din ultima vreme e mai serios şi mai de tipul “salvează întreaga lume”, în timp ce noul Diablo e presărat cu glumiţe colorate, poveşti secundare cu tâlc şi o enciclopedie de creaturi descrise fie pe o voce orientală caricaturizată, fie pe glasul de octogenar exagerat al lui Deckard Cain. Iar Leah, unul din personajele centrale, e arhetipul prietenei contemporane, cu tunsoare care îi curge peste ochi şi trăsăturile fotografice şi delicate ale unei eroine din Final Fantasy.
 |  |
Sigur, poate că lucrurile evoluează şi în orice caz nu se poate spune că Diablo arată rău pe undeva: singura discrepanţă ţine de paleta de culori şi luminozitate, atât în sensul propriu, cât şi de simboluri. Însă tema recurentă a seriei, speranţa în omenire, e mult mai “pe faţă” şi pregnantă. Presupun că e o chestiune de gust, dar mi-aş fi dorit ca scenariul să nu se mai folosească de artificii ieftine pentru a-şi face demonstraţia. Până şi Marius, naratorul filmuleţelor dintre acte din Diablo II, avea un discurs ceva mai matur şi autentic decât expresiile fumate pe care le auzi în noile patru acte.
Bossman: chiar şi aşa, am apreciat faptul că cei trei însoţitori – Templar, Scoundrel, Enchantress – alături de personajele secundare au propriile poveşti ce aşteaptă să fie descoperite dacă ai răbdare să asculţi ce au de zis. Da, ştiu, respectivele istorisiri nu reprezintă un monument de originalitate, dar integrarea lor şi diversele comentarii pe care însoţitorii le fac când te urmează îi ridică un pic peste nivelul de „o grămadă de pixeli pe care-i iau cu mine ca să nu mă plimb singur de nebun pe câmpii”.
Pe de altă parte, eu sunt şi genul care ascultă toate dialogurile şi explorează fiecare colţişor al hărţii în căutarea jurnalelor ca să afle mai multe despre universul jocului, chiar dacă e un hack & slash. Nu de alta, dar când am văzut diverşi lăudându-se că „am terminat Diablo în x ore” (a se citi: sub 10) am rămas un pic perplex. Eu am avut nevoie de un pic peste 20 de ore ca să ajung la nivelul 32 şi să-l înving pe Diablo, timp în care am mai aflat una-alta despre monştrii care populează Sanctuary, cum a fost creată această lume, despre Tyrael, Consiliul Angiris, am explorat tot felul de temniţe, caverne, pivniţe ş.a.m.d… respectivii oare ce or fi înţeles din joc?
 |  |
Zuluf: acel deja vu despre care vorbeam pe la începutul articolului persistă şi din cauza faptului că monştrii cu care te lupţi sunt în mare parte clonaţi după unele din modelele vechi (Fallen cu şamanii aferenţi, Goatmen, Quill Beasts, Zombies), complementaţi de unele creaturi şi abilităţi noi, dar în definitiv împărţiţi în aceleaşi “clase” de mobi ca în D2: simpli, grupuri de campioni şi elites.
Deosebirea dintre aceste clase ţine de anumite buff-uri sau aure care le conferă abilităţi magice, de genul Return Damage, Vampiric, Molten, Waller, Jailer ş.a.m.d., al căror număr creşte odată cu nivelul de dificultate. Dacă pe Normal un astfel de monstru va avea o singură aură, deja pe Inferno (cel din urmă mod) o să vă confruntaţi cu câte patru. Nimic nou sub soare – şi mai mult decât suficient fanilor Diablo, pentru care farming-ul şi trocul cu obiecte e motorul care alimentează ideea de distracţie.
 |  |
Sistemul de crafting contribuie şi el la formularea unei strategii de a face bani la Auction House, datorită factorului aleator pe care îl au atributele obiectelor produse. El funcţionează aşa: poţi să foloseşti funcţia Salvage pentru a distruge obiecte cu proprietăţi magice şi a obţine materie primă de mai multe feluri şi tier-uri, în funcţie de nivelul obiectului distrus. Iar în schimbul unei sume de bani şi anumite materii prime, creezi obiecte. Atenţie însă: ţi se spune doar câte proprietăţi magice va avea un obiect, nu şi care.
Practic, crafting-ul este noul Gamble, o metodă foarte volatilă de a reduce inflaţia (producţia continuă de obiecte şi devalorizarea unităţii monetare fiind punctată foarte bine deGreedyGoblin). O altă metodă de control economic este limita de 10 sloturi în Auction House per jucător, iar echipamentul pus la vânzare nu poate fi recuperat odată ce au trecut cinci minute de la publicarea anunţului, decizie care a fost intens criticată de unii dintre noi mai neatenţi, după ce şi-au umplut slot-urile cu echipament prea prost, la preţuri prea mari ca să aibe vreo şansă să le elibereze înainte de termenul obligatoriu de două zile.
Pe lângă asta, există probleme de funcţionalitate în interfaţa Auction House-ului şi trăsături ce ar înlesni navigarea, dar care lipsesc, cum ar fi ordonarea după bid. Lucruri care însă pot fi introduse într-un patch şi niciun joc Blizzard nu a fost complet de la versiunea 1.00 ca funcţionalitate.
 |  |
Pe lângă blacksmithing, în sistemul de crafting intră şi Jewelcrafting, al cărui rol este cel suplinit de Horadric Cube în Diablo II, dar strict pentru îmbunătăţirea gem-urilor. Practic, pentru trei gem-uri identice (plus un cost în pagini şi tomuri de Jewelcrafting la nivelurile superioare), poţi obţine un exemplar din următorul tier. Sunt împărţite în patru culori şi numeroase tier-uri, pentru cele mai avansate dintre ele fiind nevoie de planuri. De asemenea, poţi să îţi antrenezi atât fierarul, cât şi jewelcrafter-ul, dar la un moment dat va trebui să cauţi reţete ca să le sporeşti abilităţile de artizani.
Assassin: la ora actuală, consider că sistemul de crafting nu funcţioneaza cum ar trebui. De exemplu, din punctul de vedere al sumei de gold investită, este mai rentabil să cumperi de pe AH (Auction House). Mai ales că poţi să vezi exact ce cumperi, iar preţurile sunt momentan puse după ureche, deci există şanse foarte mari să găseşti obiecte foarte bune la preţuri derizorii.
Partea proastă e că AH-ul este primitiv ca funcţionalitate, iar lipsa anumitor opţiuni a căror prezenţă ţine de-a dreptul de bun-simţ (nu poţi căuta un obiect după numele său, de exemplu) m-au împiedicat să fac diverse operaţiuni bursiere (speculaţii *ahem*). Da, folosirea AH-ului e opţională, dar poate avem perioade în care simţim nevoia să fim mai mult negustori decât luptători, mai ales în jocurile în care echipamentul cât mai bun şi banii „fără număr” sunt mai mult decât mijloace, sunt scopuri.
 |  |
Zuluf: un alt element familiar e decorul – într-un fel, actele preiau din influenţa geografică a omologilor din predecesor, cu o deosebire: noul act 3 seamănă cu actul 5, iar vechiul act 3 nu are corespondent. Nu pot să zic că-mi lipseşte alergătura prin delta amazoniană nocturnă populată de pigmei satanici, iar facelift-ul pe care l-au primit noile iteraţii e foarte spectaculos pe alocuri: niveluri pe mai multe etaje, pline de capcane care pot fi declanşate la discreţia jucătorului şi elemente de decor senzaţionale.
Efectele – fie că vorbim de bula care încetineşte timpul a vrăjitoarei sau “omnislash”-ul Seven-Sided Strike al Monk-ului, arată extraordinar prima oară şi nu devin obositoare după a suta. E un talent vechi de-al băieţilor de la Blizzard, să construiască animaţii deştepte şi cursive, să te convingă că o succesiune de mişcări disparate se leagă natural şi să creeze astfel o desfăşurare a evenimentelor care să te încurajeze să fii cât mai rapid şi să gândeşti cât mai analitic şi pragmatic.
 |  |
Bossman: la acest capitol mi-a plăcut foarte mult verticalitatea nivelurilor şi diversele elemente interactive, gen capcane, bucăţi întregi care se prăbuşesc, micile cutremure, modul în care vitraliile unui conac sunt luminate când fulgeră afară ş.a.m.d. Atmosfera şi designul artistic sunt la înălţime în Diablo III, deşi nu se poate spune că engine-ul impresionează prin specificaţiile tehnice, iar momirea monştrilor în capcane e întotdeauna foarte satisfăcătoare.
Pe de altă parte, parcă s-a pierdut din acea senzaţie de disperare din titlurile precedente care le făcea unice, acel stil „dark” pe care l-au deplâns mulţi după lansarea primelor screenshot-uri. Chestie de care mi-am dat seama abia când l-am văzut pe Tartoru jucând beta-ul Torchlight 2, moment în care primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost „ia uite infidelu’, s-a apucat şi ăsta de Diablo III”. Ca abia în secunda următoare să mă prind că de fapt e alt joc.
 |  |
Zuluf: în privinţa eroilor, distribuţia stats-urilor se face automat acum – o chestiune care pe mine nu mă nemulţumeşte, pentru că face personajele mult mai versatile. Build-urile pot fi acum schimbate la minut şi poţi refolosi un personaj cu rol de tank ca damage dealer sau support (cu o limită, totuşi), câtă vreme ai gear-ul pentru asta. Fiindcă în Diablo III, odată ce ai ajuns la nivelul maxim şi beneficiezi de toate skill-urile şi runele, nu ai elemente distribuite în şabloane rigide. E un sistem destul de ingenios şi clar, cred eu, iar în ciuda faptului că am cunoştinţe destul de dezamăgite de acest format, personal nu ştiu de ce li se pare că e necesar în epoca în care informaţia tehnică de care ai nevoie pentru un joc cu numere e oricând doar la un ping distanţă ca să personalizezi irevocabil atributele unui personaj.
Assassin: am apreciat mai mult noul sistem de skill-uri, similar cu cel din Guild Wars. Dacă vreau să joc într-un anumit fel cu personajul meu, nu mai sunt obligat ca în Diablo II să o iau de la capăt. Pur şi simplu pot schimba abilităţile şi runele fără să fiu penalizat în vreun fel (înlocuirea lor nu costă gold, iar cooldown-ul este neglijabil).
Zuluf: în mod normal, fiecare slot din cele şase disponibile are o clasă aferentă de abilităţi din care îţi poţi alege câte una. Cu elective mode însă (opţiune pe care vă încurajez să o activaţi din meniu), puteţi alege orice skill din arsenal pentru orice slot. Personalizarea vine nu doar din alegerea abilităţilor sau vrăjilor cu care jucaţi, ci şi trei pasive dintr-un total de 14, 15 sau 16, în funcţie de clasă, iar abilităţile active au fiecare un set de rune care pot fi ataşate pentru efecte adiţionale. cu saci în spate, care atunci când erau loviţi lăsau în urmă poţiuni. Dacă nu îi loveai destul de repede, fugeau din spaţiul de joc. Foarte asemănători lor sunt Treasure Goblinii din Diablo III, care lasă bănuţi în urmă de fiecare dată când sunt loviţi, iar de la primul contact se declanşează o cursă de damage în care, dacă pierzi, goblinul deschide un portal şi dispare.Clasele sunt aproximativ aceleaşi ca în Diablo II, cu mici transformări sau hibridizări. Eu şi Bossman am jucat Monk, un Paladin cu abilităţi melee asemănătoare asasinului, aure şi mişcări kung fu băgate la un loc într-un şaolin care trâmbiţează despre disciplină şi spirit (de altfel numele resursei de clasă, pe care o încarci cu pumnii şi o descarci cu picioare şi vrăji). eptat, având în vedere că Diablo III nu e, în definitiv, un MMO. Sigur, vor exista patch-uri care să rezolve diverse bug-uri şi să echilibreze clasele, dar cam atât. Singurul mod de a continua aventura va fi un eventual expansion, dar în afară de strâns gear-ul cel mai bun, achievements şi eventual profitând de pe urma Auction House-ului pe bani reali pe care ni-l promite Blizzard la un moment dat în viitor, nu prea ai ce să faci. Mai ales că nici PvP nu avem momenta
0
comentarii
Trimiteți un comentariu
